Zgomotul

De ce iubeste lumea zgomotul?

In trecut oamenii se adunau la sezatori sa cante doine, cantece de leagan, ghicitori etc. Azi? Se uita bogatia folclorului, fiindca oamenilor nu le mai place tacerea creatoare Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi in stare sa construiasca o noua arca a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tacerea, in fata oamenilor si a celor inconjuratoare, nu este o fuga din fata vietii, ci este conditia indispensabila ca sufletul sa se reintoarca mai autentic in fata oamenilor si a tuturor celor inconjuratoare.

Astazi cand dincolo de fiecare vietate care cauta sa-si faca simtita prezenta, baile de tacere sunt necesare omului ca sa taca in el glasurile discordante ale orgoliului si egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvantul launtric, care ne purifica, ne fortifica si ne unifica. "Faptura noastra este plina de lucruri care ne proiecteaza afara" a spus pascal. Surmenajul si exteriorizarea neintrerupta a vietii noastre ne duce la o nemiloasa irosire a vitalitatii noastre launtrice. De aceea, Pascal spunea ca nenorocirea omului se trage dintr-un exclusiv lucru "ca nu stie sa stea linistit intr-o camera".

Clipele de tacere pe care ni le rezervam, chiar daca sunt dureroase, confera gandirii noastre o agerime noua, vorbirii noastre rezonante mai adanci, actiunii noastre o rodnicie inzecita. Cat taci, atata valorezi.

Daca Dumnezeu ne-ar scrie pe frunti gandurile care ne framanta, n-am mai indrazni sa ne aratam lumii, am intelege mai bine nimicnicia noastra, dar mai ales importanta pe care trebuie s-o acordam tacerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine in propria imobil.

Rugaciunea nu este aceea care zboara de pe buze cand in suflet este furtuna, deoarece cu Dumnezeu nu ne intalnim undeva in cosmos, ci in intimitatea inimii rugaciunea trebuie scaldata in tacere, astfel este lipsita de mediul sau vital. A fi tacut nu inseamna a fi mut sau ursuz. Trebuie sa ne pazim de tacerea rea ca de flecareala, pentru ca tacerea nu este ceva absolut in sine, o ratiune de a fi. Avem, de exemplu, tacerea mofluza, care este un lucru nedemn de un adult, sau tacerea unei mandrii sifonate, avem tacerea indiferentei sau egoismului in cazul in care cuvantul nostru ar putea aduce lumina, pace si imbarbatare; exista si o tacere evaziva, atunci cand am avea datoria de a face act de prezenta iubitoare si activa fata de cei din jurul nostru; exista si o tacere a lasitatii atunci cand ar trebui sa avem curajul de a lua apararea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputatiei aproapelui, sau cand am avea obligatia de a ne marturisi vinovatia. Tacerea este o binefacere si o bogatie, dar in anumite cazuri ea poate fi ucigasa.

Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer intr-un organism sanatos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critica, ale celui ce asculta critica si ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Daca cineva ii da acces in sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele si nici cu Dumnezeu.
Tacerea este dimensiunea vitala a sufletului in care se invata cea mai frumoasa si eroica melodie, menita sa fie cantata cu ingerii "un cantec nou" (Apoc. 5,9). Trebuie sa stim sa profitam si de zgomot sa-l ascultam in tacere si sa-l unim cu rugaciunea: zgomotul, de pilda, al unei nicovale daca-l ascultam ne ofera in tacere munca muncitorilor; un clopot cand suna ne indeamna la rugaciune; vantul ne indeamna sa ne rugam pentru cei ce sufera de frig, etc.
Sa meditam mult Cuvantul lui Dumnezeu, ca sa nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar sa fim liberi prin inspiratia Duhului Sfant.

Prof. Cristian Stoica