Toate se vor umple de Antihrist

Toate se vor umple de Antihrist

Sub acest generic, editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita ne restituie unul din cele mai importante documente ale ortodoxiei, Cugetarile unei inimi smerite, text scris în secolul al XV-lea de monahul Vasile si pastrat în Biblioteca Vaticanului, de unde a fost readus la lumina în talmacirea lui ?tefan Voronca.

Manuscrisul are la baza notele facute de monah în urma discutiei cu un batrân ascet, vietuitor într-una din manastirile din preajma Constantinopolului, adnotate la rândul lor de traducator, care ne înlesneste astfel mai buna întelegere. Bunavointa batrânului de vrednica pomenire de a-si primi ucenicii în momente de cumpana, ce prevesteau trecerea sa la Domnul, ne-a încalzit si noua inimile, întrucât dulceata si întelepciunea cuvintelor sale ne-au coplesit din prima clipa, cu atât mai mult cu cât acestea se constituie nu numai într-un îndrumar de viata duhovniceasca, ci si într-un avertisment cutremurator privitor la venirea Antihristului.

Pentru orice minte lucida, profetiile batrânului ramas anonim ar trebui sa ne puna serios pe gânduri, deoarece vremurile groaznice prevazute de el ca vor veni sunt mult mai aproape decât de închipuim si, daca nu revenim la dreapta credinta si la pocainta, exista pericolul real ca vrajmasii Domnului nostru Iisus Hristos sa ia în captivitate întreg pamântul, iar Marea Biserica sa înceteze sa mai fie biserica a lui Dumnezeu.

„Omul – ne atentioneaza ascetul – va deveni atât de plin de rautate, atât de înjosit ca urmare a întarâtarii si stapânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inima, întunecat si cu totul epuizat de singura grija de a supravietui, încât pentru viata duhovniceasca el nu va avea nici bunavointa, nici loc în inima sa. Nu va mai ramâne nici o calauza duhovniceasca, deoarece si acestia vor urma caile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceste profanate de catre pastori nevrednici. La apogeul acestor suferinte si al haosului din lume va aparea Antihrist. El va veni ca un facator de pace, un conducator bun si întelept, care poate aduce lumea în rânduiala. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrajmas al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran si un facator de rau, un distrugator a toate; asemenea lui, lumea n-a vazut pe nimeni niciodata si nici nu va vedea vreodata. Fiecare persoana va fi pecetluita; fiecare amanunt sau element al muncii sale si al vietii acesteia, ba si fiecare cuvânt, fiecare miscare a facultatilor mintale va fi sub supraveghere neîncetata, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teama ca nu cumva înfatisarea fetei sa reflecte fara voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducatorului lumii, adica a Antihristului. Toata lumea va purta „masti de piatra”. Toata munca, fiecare metru patrat de pamânt, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de caldura vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundatiile; tornade si furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspaimântatoare; eruptii vulcanice, cutremure si boli între oameni, animale si plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pamântul, nemaiprimindu-si binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, si astfel se va saraci cu totul. ?i numai celor care au primit pecetea Fiarei, adica a Satanei, li se va îngadui sa existe pentru o vreme, desi în cele mai slugarnice si josnice conditii de saracie totala si dispret pentru demnitatea umana, pe care omul a primit-o de la Facatorul sau. Toate se umplu de Antihrist: pamântul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlatura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevarat o împaratie draceasca pe pamânt. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensa nu numai pe pamânt, ci în tot universul, caci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creatiei, iar tot acest univers urmeaza sa piara pentru ca, dupa aceasta, sa poata fi îmbracat în nestricaciune, în statornicie, în vesnicie, dupa cuvintele Apostolului: Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se îmbrace în nestricaciune (I Cor. 15: 53)”.

Îndemnul firesc în urma acestor înfricosatoare prevestiri este sa luam aminte la semne si pe cât posibil sa amânam instaurarea acestei agonii, stiut fiind ca „timpul venirii sfârsitului sta în mâinile lui Dumnezeu – dar si în mâinile oamenilor”. O putem face numai pretuind timpul vietii încredintat de Dumnezeu pentru a lucra la mântuirea sufletului, numai fiind în permanenta treji si priveghind ca vrajmasii sa nu ne apuce aripile, numai suferind ispitele pentru a ne face ostasi încercati ai lui Hristos, numai primind cu bucurie si vrednicie Duhul Sfânt, numai lasându-ne, aidoma batrânului, rapiti în rugaciune.

?i daca vrajmasul nostru din afara este diavolul, care ne „ataca din toate partile si niciodata nu ne da pace, si fata de care neîncetat trebuie sa stam împotriva”, la fel de atenti se impune sa fim si cu vrajmasul existent înlauntrul inimilor noastre, care se metamorfozeaza în griji, framântari, mâhniri, primejdii, rele împrejurari si oamenii cei rai din lumea înconjuratoare, apoi în „timpul însusi care ne manânca viata, ducându-ne spre batrânete si la neputintele acesteia, astfel ca la temelie avem foarte putin timp pentru a lucra la mântuirea sufletelor noastre”.

Scopul oricarui crestin ar trebui, asadar, sa fie înfrângerea acestor vrajmasi, pentru a putea sa „venim la Dumnezeu si sa stam în el pentru totdeauna”. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu a luat asupra Sa omenitatea, si pentru ca Dumnezeu-Omul a adus în firea umana viata, sfintenie si nemurire, îndreptând, înnoind si înviind astfel firea umana, cu acest leac în firea omeneasca, El a biruit pacatul si moartea. Omului, adica fiecarei persoane, i se cere sa-si însuseasca acest leac si sa foloseasca acea putere dumnezeiasca pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el sa poata birui înauntrul sau urmarile Caderii. Este firesc ca omul sa primeasca harul; daca nu-l va primi, nu se va mântui.”

În viziunea batrânului ascet, rolul harului Duhului Sfânt în mântuire este vital, pentru ca nu este suficient numai sa te feresti de pacat sau sa ai hotarâre în inima daca nu ai si ajutor de sus, ajutor fara de care „este cu neputinta a fi mântuit, caci razboiul tau nu este o lupta între om si alt om, ci o lupta a unui muritor împotriva mortii, lupta carnii împotriva duhurilor netrupesti ale raului, lupta unei fiinte umane neputincioase împotriva printului acestei lumi; si numai prin harul Duhului Sfânt esti destul de tare sa-ti biruiesti potrivnicii”.

Pornind de aici, cea mai însemnata cerere la Dumnezeu nu este aceea de a ne da bogatii, sanatate sau cine stie ce alte minunatii, de a ne feri de greutati si de necazuri, ci de a-L implora sa ne dea harul Duhului Sfânt si de a ne „umple sufletul pâna la revarsare, pâna la capatul puterilor”. Altfel spus, trebuie sa cerem sa ne „primeasca, înca din viata aceasta, în Împaratia Cerurilor”, sa ne dea „arvuna si începutul viitorului, desfatarea cea vesnica”.

Avem, tocmai de aceea, datoria de a ne preda voii lui Dumnezeu, fara însa a renunta la lupta cu vrajmasul, ci, dimpotriva, apucând armele, mustrându-ne pentru slabiciune si respingând atacurile cu convingerea netarmurita ca suntem ostasii lui Hristos si ca, iesind învingatori, ne vom bucura de „pace, cinste si fericire în veacul ce va sa vina”.

Cu alte cuvinte, nu e neaparata nevoie sa asteptam Apocalipsa pentru a ne întâlni cu Hristos, ci putem sa ne întâlnim cu El înca de pe acum, traind în smerenie, scapând de pacatul aruncarii vinii asupra altora, facând fapte bune, folosind, practic, fiecare clipa pentru Dumnezeu. Smeritul batrân, caruia i se umpleau ochii de tristete numai din mila ce i se facea fata de întreaga lume ce se afundase înca din vremea sa în pacate si nenorociri, ne da suficiente pilde si sfaturi pentru a ne putea mântui, între care putem aminti cautarea oamenilor purtatori de Dumnezeu, citirea cartilor duhovnicesti, facerea de bine altora, daruirea totala pentru a recâstiga comoara pierduta si a o pazi de furi. Excelenta ni s-a parut, bunaoara, pilda legata de votul tacerii, stiut fiind ca pentru orice cuvânt rostit în desert vom da socoteala în ziua judecatii, dar nu mai putin lamuritoare sunt si referirile la Vechiul si Noul Testament si, mai ales, delimitarea clara între crestinul ortodox si cel apusean, care în viziunea sa nu e crestin, ci pagân.

O restituire cu adevarat de exceptie, o carte vie la cinci secole de la scriere, inspirata de harul Duhului Sfânt, redata noua tot prin pronie cereasca si indispensabila în lupta mereu mai aspra cu duhurile acestor vremuri prevestitoare de Apocalipsa si cu noi însine. Cautati-o si va asigur ca nu o veti lasa din mâna pâna ce nu veti ajunge la ultima fila!

Sursa: bisericasecreta.wordpress.com