Povara unei taine

A fost odata un copil ca toti ceilalti

Copilaria mea nu a fost cu mult diferita de a altor copii. Au fost si lucruri bune si lucruri mai triste. Nu am amintiri deosebite din copilarie. Practic, amintirile mele incep cu adolescenta, ca si cum viata mea ar fi inceput la 18 ani. Si intr-un fel, asa si este. Am facut o scoala generala si apoi un liceu de matematica fizica. Nu eram nici printre primii la invatatura dar nici printre codasi. Ba pot spune ca mereu m-am numarat in primii 10 elevi ai clasei. Pana in clasa a VIII-a cam mancam bataie de la toti.

La 14 ani insa, m-am dezvoltat foarte bin si am constatat ca inaltimea si greutatea pot impune respectul celorlalti. Respect castigat uneori cu forta, pentru ca asa sunt regulile de supravietuire in cartierele mai deocheate - esti victima sau invingator. Cei care incearca sa ramana neutri vor sfarsi primii prin a ceda in fata baietilor de cartier. La varsta de 16 ani ma uitam - ca multa lume dealtfel - la televiziunea bulgara si mai vedeam din cand in cand cate un film cu arte martiale. In special seriile unguresti cu Linda erau exceptionale pentru acea vreme. Si ma consideram un justitiar.

In fiecare zi mergeam in parc cu un prieten foarte bun sa ne antrenam, asa cum vedeam noi in filme. Existau si cateva sali de arte martiale, cu activitate mascata sub infatisarea unor cluburi de sport, dar prioritatea mea era facultatea. Trebuia sa intru la facultate ca sa pot face ceva cu viata mea... Si asa a fost. Intre timp prietenul meu se apucase de antrenamente sub indrumarea unui maestru deosebit, pe care-l voi numi A. M.. Avea deja 2 ani avans in fata mea. A venit si examenul de admitere, am luat la A.S.E. si apoi, in toamna, m-am inscris si eu la cursurile urmate de prietenul meu.

Am invatat sa respir

Eram fascinat de antrenamente, de posibilitatile pe care le vedeam, de lumea in care intrasem. Si zi de zi ma antrenam. Voiam sa ajung asemeni calugarilor shaolini, sa pot sari nu stiu cati metri. Dupa mai bine de 1 an, maestrul meu m-a ales sa fac parte din grupul de 7 elevi care urmau sa duca stilul mai departe. Si iarasi drumul meu a luat o noua cotitura. In fiecare week-end mergeam cu ceilalti 6 colegi la maestrul nostru acasa. Aici ne preda tehnici de presopunctura, de acupunctura si de... energetica.

La inceput credeam ca-si bate joc de noi. Spunea o gramada de cuvinte ciudate si facea o serie de semne care, spunea el, practicate corect permiteau o crestere a eficientei fizice si energetice a unei lovituri. Apoi, ne-a invatat cateva tehnici de hipnoza si de sugestionare a persoanelor din jurul nostru, de meditatie. Si ne-a mai invatat un lucru pe care omul de rand il neglijeaza din cauza nestiintei sale. Ne-a invatat sa... respiram.

Este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie sa-l stie fiecare. Pentru ca a respira nu inseamna doar sa tragi aer si sa-l dai afara. Inseamna sa stii cum sa faci asta. Cand trebuie sa inspiri, sa expiri, sa-ti tii respiratia, cand trebuie ca respiratia sa fie profunda si cand trebuie sa fie rapida. Treptat am ajuns sa ne dam seama ca arta martiala nu este ceea ce credeam noi, bazata pe sarituri si lovituri sau pe luptele cu armele. Si astea isi aveau rostul lor, dar arta martiala se schimba de la an la an, tinzand catre non-violenta. Violenta era pentru neputinciosi. Pe noi ne astepta altceva...

“Atunci noi vom reveni”

Cu mii de ani in urma, luptatorii ue-shi-ho se antrenau pe varfuri de munte, pe stanci aproape inaccesibile. Stilul imprumutase miscari din natura. Pozitiile erau asemeni copacilor indoiti de furtuna dar care aveau radacinile adanc infipte in pamant. Loviturile de impingere imitau valurile oceanului. Tot ce insemna natura dezlantuita se regasea in stil. Antrenamentele cele mai bune se faceau in timpul furtunilor, atunci cand luptatorul se contopea practic cu natura. Iar lovitura finala era sincronizata cu fulgerele si tunetele. Se spunea ca originile stilului nu ar fi fost terestre si ca primul luptator a venit aici in urma cu peste 7000 de ani, adaptand stilul energetic conditiilor terestre.

Insasi denumirea arata originea nepamanteana, ue-shi-ho insemnand “atunci noi vom reveni.” La ora actuala este singurul stil de lupta energetic, gradele superioare putand anihila un adversar de la cativa metri fara macar sa-l atinga. Iar ceea ce face diferit stilul asta de tot ceea ce exista, este starea de autovidare, prin care gradele superioare isi maresc forta loviturii si viteza de reactie de peste 6 – 7 ori. Doar ca, unele organisme nu suporta explozia de energie, ajungandu-se, uneori la leziuni interne serioase, trecutul vorbind si despre unele pulverizari organice la practicantii care vor sa sara unele etape de pregatire.

Se spune ca forta trezita in fiecare luptator nu-i apartine ci este Forta Vitala, la care respectivul are acces in anumite limite. Forti Vitala, pe scurt, este esenta tuturor lucrurilor vii. Starea de autovidare Dupa mai bine de 6 luni de pregatire teoretica, cand a considerat ca suntem destul de pregatati psihic si fizic, maestrul nostru ne-a adunat si ne-a spus ca din ziua respectiva vom incepe o pregatire speciala. Urma sa primim o parte din mostenirea stilului, partea dupa care incepea adevaratul antrenament. Era mai mult decat o provocare, mai ales cand stiam ca nu multi reusisera sa faca lucrul asta inaintea noastra.

Trebuia sa ne producem, ceea ce noi numeam “stare de autovidare”. In ce consta asta? Era un fel de autosugestie in urma careia constientul era blocat si era actionat subconstientul, adica cel in care se gasesc toate cunostintele noastre dobandite de-a lungul vietii acesteia si nu numai. Prin blocarea constientului era declansat un sistem de autoconservare individuala si cel in cauza ataca tot ceea ce misca pe o raza de 10 metri de jur imprejurul sau, forta loviturii si rapiditatea fiind amplificata de circa 6 – 7 ori ori. La vocea maestrului am intrat toti in stare de autovidare. A fost o experienta fascinanta dar care ne-a si speriat putin. Pentru ca nu mai eram practic noi insine. Ne vedeam pe noi pe un varf de stanca, inconjurati de ceata. Iar din ceata atacau dusmanii pe care trebuia sa-i distrugem. Vocea maestrului ne indica miscarile adversarilor. Si tot vocea lui ne-a ajutat sa revenim in lumea reala - eram in camera maestrului nostru, de unde, in realitate nu plecasem niciodata.

Experienta ne-a speriat. Luni de zile nu am mai trecut pe la sala. Ne era teama ca, in fapt, maestrul nostru era doar un nebun, un ciudat. Apoi... apoi eu am plecat in armata.

Luptatorul Fortei Vitale

Fiind student, am nimerit la securitate, cu alti sportivi si practicanti a diverse stiluri de arte martiale. Doar ca nimeni nu atinsese nivelul spiritual la care ajunsesem. Cand le-am vorbit colegilor mei de armata de starea de autovidare au crezut ca-mi bat joc de ei. Nu a fost suficienta demonstratia de hipnoza pe care am facut-o asupra unui coleg si nici lupta pe care am sustinut-o cu 5 colegi deodata. Din cauza neincrederii lor, orgoliul meu s-a trezit. Si am facut ceva ce nu trebuia sa fac. Am intrat in starea de autovidare.

Inainte de asta am vorbit cu ei, le-am explicat in ce consta starea. Si, ca si cum asupra mea veghe un inger, le-am spus si ca in cazul unui esec, daca nu mai sunt constient, sa-mi apese cateva puncte vitale din zona gatului si a capului, ca sa-mi revin. Asta m-a salvat si pe mine si pe ei. Am intrat in starea de autovidare la glasul unuia dintre colegii mei, cel care imi era cel mai apropiat prieten de acolo, Andrei.

Restul intamplarii il stiu din ce mi-au povestit colegii mei... Am procedat ca la maestrul meu acasa. M-am linistit si apoi am inceput sa-mi induc starea. O senzatie de liniste ciudata ma cuprindea. Ii vedeam pe cei din camera cum erau stransi in jurul meu si ma priveau. Il vedeam deoparte pe prietenul meu. Apoi, treptat, un val straniu de ceata s-a pus peste interlocutorii mei. Putin cate putin, pana cand totul a devenit ceata. O ceata rece. Nu mai vedeam nimic. Nu stiam in ce parte sa o iau. Aveam impresia ca m-am ratacat undeva, intr-o alta lume. Vedeam doar ceata si auzeam de jur imprejurul meu glasul care ma insotea si care-mi spunea ce sa fac.

Deodata, glasul m-a strigat pe nume, speriat. In clipa urmatoare, ceata s-a lasat putin, doar atat cat sa vad ca sunt pe varful unei stanci. Si deodata, din ceata, au inceput sa ma atace dusmanii. Nu-i vedeam. Mai mult ii simteam. Si mai simteam cum Forta Vitala ma cuprinde. Ma aparam bazat pe instincte. Nu vedeam chipuri, doar siluete. Si atacam tot ce venea spre mine. Apoi, deodata, s-a lasat intunericul si mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit eram la spital. Toti credeau ca inebunisem. Mi-au povestit ulterior ca facusem tot ce imi spusese Andrei. Cotcodacisem, latrasem, facusem flotari intr-un deget.

Iar Andrei, entuziasmat de controlul asupra mea, a incercat o comanda periculoasa. Mi-a spus sa sar pe geam. In clipa in care incalecasem deja pervazul geamului, a strigat la mine, speriat sa nu mi se intample vreun accident. Iar atunci se declansase reactia. Organismul meu mi-a blocat constientul si mi-a actionat subconstientul. Dupa care i-am atacat pe toti cei din jurul meu. Asta fusese clipa in care ma vazusem pe stanca si atacat de dusmani. Am aflat ca indoisem, putin, la un moment dat o noptiera metalica cu o lovitura de tibie si ca ridicasem cu o singura mana un pat in care era un coleg.

Dupa care, toti sarisera pe mine, ma intinsesera la podea si Andrei imi apasase punctele pe care i le aratasem. Mi-am pierdut cunostinta si ma trezisem la spital.

Am simtit moartea maestrului meu

Cand mai aveam doar o luna de armata am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la maestrul meu. Mi se facuse un dor nespus de el. Nu era zi in care sa nu ma gandesc intens la el. Pana cand, intr-o zi am simtit cum ma cuprinde o tristete adanca. Stiam ca el, cel care facuse din mine ceea ce eram, murise.

Asteptam eliberarea ca sa ajung in Bucuresti sa-l vad. M-am eliberat si am plecat acasa. M-am oprit nu la parintii mei ci direct la casa maestrului meu. Am sunat la usa si mi-a deschis un fost coleg de antrenament care a fost foarte surprins ca ma vede. Am intrat in casa si aici am aflat ca intr-adevar, maestrul murise in urma unei boli necrutatoare. Cu 3 saptamani inaintea mortii pomenise de foarte multe ori numele meu. Imi lasase prin testament toate cartile lui, scrise in timpul vietii. Nu stiam ce sa zic. Ma simteam pierdut.

Practic nu apucasem sa invat mare lucru. Si acum, cand ma simteam pregatat sa merg mai departe, nu mai avea cine sa ma invete. Am plecat pe strada incercand sa ma gandesc ce-mi ramane de facut. In tara nu mai era nimieni care sa cunoasca stilul nostru de lupta. Am trimis scrisori prietenilor din strainatate, am dat anunturi in ziarele din Franta si din SUA, acolo unde aveam rude. Nu am reusit sa gasesc pe cineva care sa fi auzit macar de stilul nostru. Efectiv eram disperat. Nu mai reuseam sa fac nimic. Nu mai faceam nici macar antrenamente.

Cazusem intr-o stare de apatie si nu vedeam nici o iesire. Totul a durat 4 luni, pana in noiembrie, cand, pe 22, de ziua mea, s-a petrecut ceva care mi-a schimbat viata pentru totdeauna. Holograma maestrului In zorii zilei, inca nu se facuse ora 08.00, m-am trezit brusc cuprins de o stare de neliniste. Urma sa se intample ceva. Simteam asta. Fusesem invatat sa simt apropierea evenimentelor, dar de data asta nu stiam ce se poate intampla. Eram la mine acasa, la mine in pat. Dintr-o data am auzit un zumzait ciudat si niste intepaturi in zona inimii. Si dintr-o data, in fata mea, a aparut... maestrul meu. M-am speriat.

De fapt, la inceput am crezut ca din cauza supararilor si a stresului o luasem razna. Dar cand i-am auzit vocea, mi-am dat seama ca nu e doar imaginatia mea. Mi-a spus ca s-a intors special pentru mine. Ca dorinta mea de a merge mai departe si stradaniile mele l-au impresionat si ca se intorsese pentru 40 de zile ca sa-mi transmita toata mostenirea. Am inceput antrenamentele de-a doua zi. Mergeam in parc si faceam ceea ce imi spunea el, in timpul zilei iar seara scriam ceea ce imi dicta. Dupa 30 de zile si de nopti aratam cumplit.

Eram tras la fata. Dar merita. Pentru ca simteam cum in mine ieseau la suprafata puteri de care nu ma credeam capabil. In cea de a 39-a zi, maestrul meu mi-a spus ca a venit vremea sa plece si ca acum pot duce mai departe traditia scolii.

“Nu pot sa-ti dau nici diploma si nici un alt semn care sa-ti ateste calitatile. Pot doar sa-ti spun ca in tine sta speranta renasterii stilului nostru. Crucea pe care o vei cara este grea, dar ai in tine puterea de a o duce pana la capat. In seara asta o sa plec. Poate nu ma vei mai vedea in viata asta. Urmeaza-ti drumul si priveste mereu catre viitor...”.

Celelalte ore ale zilei au trecut mult prea repede decat as fi vrut eu. Maestrul meu mi-a dat ultimele sfaturi. Si in miez de noapte – era aproape ora 03.00 – am auzit iar zumzaitul acela straniu si am simtit intepaturile in zona inimii. La un moment dat am avut impresia ca in mine se aprinde un foc naprasnic. magini nemaivazute imi treceau prin fata ochilor. Am vazut vechii luptatori cum se antrenau pe varf de munte, am vazut pe toti marii maestri ai stilului stand de jur imprejurul meu si pe propriul meu maestru care-mi suradea.

Tipetele luptatorilor se auzeau din ce in ce mai puternic si totul a inceput sa se invarta. Am cazut si m-am trezit a doua zi din lesin. Dar deja ma simteam mai puternic. Aveam conturate in minte zeci de planuri, toate la fel de importante. In loc de epilog O sa trec peste aproape 10 ani de munca si stradanii. Pot sa va mai spun ca la ora actuala am 5 sali unde instructorii mei predau kung fu.

Iar cei mai buni elevi de acolo, cei care se dovedesc pregatati fizic si spiritual, sunt selectati si incep antrenamentele UE-SHI-HO. Cu mine, in propria mea sala de sport, undeva in Aviatorilor. La ora actuala pregatesc 12 instructori, viitorul singurului stil energetic din lume. Si poate, atunci cand imi va veni vremea sa plec din aceasta viata, ei vor duce mai departe cunostintele a zeci de generatii de luptatori. Aici, pe pamantul binecuvantat de Dumnezeu al Romaniei.

Exercitiu de respiratie pentru relaxare

Exercitiu este foarte simplu si se recomanda a se practica inainte de culcare. Trebuie sa aveti corpul relaxat, sa uitati de orice incordare. Dati tot aerul afara, mai intai din abdomen, apoi din din plamani. La final tineti-va respiratia timp de 10 secunde. Inspirati apoi tot pe 10 secunde.

Tineti-va respiratia 10 secunde si apoi expirati, de asemenea pe 10 secunde. Exercatiul nu trebuie facut mai mult de 5 – 10 minute. Daca simtiti o usoara ameteala care persista, renuntati la exercatiu sau micsorati timpii. Oricum, important este ca respiratia, pauza si expiratia sa se faca pe timpi egali. Cei care nu reusesc sa efectueze exercatiul cu timpii de 10 secunde pot incepe cu mai putin – 5 secunde sau 7.

Eliszar