Pestera Satanei

Locul in care timpul s-a oprit in loc

Se ajunge greu acolo, pentru ca nu este nici indicator si nici poteca batuta. Pe mine m-a dus fiul unuia dintre batrani. M-a sunat intr-o zi si mi-a spus ca in Muntii vechi ai Cernei, se petrec lucruri din cale afara de deosebite. Si m-a rugat sa merg cu el. Altfel nici nu as fi ajuns vreodata in acel loc straniu. Drumul e greu pentru un orasean. E plin de portiuni care trebuie practic escaladate si se merge, nu o data, pe margine de munte, lipit de stinca pentru ca vintul sa nu te arunce in prapastie. Nea Andrei, ghidul meu, ca om de munte, mi-a fost de mare folos. Iar de doua ori am traversat adevarate lanuri de urzici, uriase, care ma depaseau, desi am 178 cm inaltime. Pe drum mi-a spus si povestea pentru care m-a chemat si care e legata de o pestera aflata la citeva zeci de metri de catun.

Spunea ca dintotdeauna, pestera aceea fusese un loc ciudat si ca oamenii nu patrundeau in ea decit in anumite zile, pentru a se ruga si a indeplini niste ritualuri vechi. Mai spunea ca din gura pesterii se puteau auzi urlete demonice si ca poate fi simtita o prezenta rea. Am ajuns in sat inainte de ora prinzului, cind batrinii inca nu se adunasera pe la casele lor pentru masa. Priveam totul fascinat, de parca eram in alta lume. Acolo, pe o terasa aflata la aproximativ 1000 de metri, oamenii isi construisera propriul lor paradis, in care livezile de pomi fructiferi alternau cu brazdele in care puneau legume si cu locurile unde cultivau porumb. De griu nu putea fi vorba, din cauza climei destul de reci, dar porumbul rezista si la vinturi puternice si la frig. Iar porumbul il macinau la moara lor, unde apa lovea cu putere niste facaie facute din lemn dur. Cat ii priveste pe oameni, acestia sunt imbracati cu haine tesute in casa, la razboi. Haine simple, facute din lina alba sau neagra. Culori gasesti doar pe icoanele pictate de prin case. In rest, totul e alb, din cauza varului folosit. Ai impresia ca aici, in catunul Zamora, s-a nascut Timpul si ca de atunci nimic nu s-a schimbat.

“Pentru noi Iisus e mereu viu”

In acele locuri pustii, uitate de oameni, in care telefonul este o inventie de viitor, a ales Satana sa-si faca simtita prezenta. Oamenii sunt speriati, dar nu au de gind sa plece de acolo. Pentru ca ei stiu ca Satana loveste acolo unde e credinta mare. Si asta ii imbarbateaza, le arata ca satul lor nu e unul uitat de Dumnezeu. Si mai spun satenii ca acolo, in Muntii Cernei, Satana a cautat loc sa patrunda in lume, dar ca puterea rugaciunilor lor au intors pe necurat in abisul intunericului unde salasluieste. “Apai domnisorule, noi stim ca aici ii poarta lumii celei intunecate. Si stramosii nostri si noi, avem datoria de a pazi aceasta poarta. Ca pe aici incearca Satana sa iasa intre oameni, cu puterea lui cea mare. Dara noi nu ne temem, caci puterea lui Dumnezeu ii mai mare decit a diavolului”, spune Marin Sandache, un unchies ca la 66 de ani, care este mai sprinten ca multi din cei pe care-i cunosc. Si cum n-ar fi, daca ziua lui incepe la 6 dimineata, cu o rugaciune catre Creator, apoi, cit e ziua de lunga, umbla muntii de parca ar fi cimpie, pe poteci aflate pe buza de prapastie, necunoscute de oamenii de la oras?Oamenii si-au facut si o mica bisericuta din lemn, cu altar, dar la care prea rar vine cite un calugar ratacit si tine slujba.

Cat despre morti, acestia sunt ingropati la vreo 2 km de asezare, intr-un loc in care pamintul e mai moale si permite saparea gropilor. Toti au cruci de lemn la capatai, cu numele celui care hodineste sub pamant. “Ne ducem singuri mortii la groapa si le cetim noi din cartile vechi, primite de la stramosi, pentru ca nici un preot nu urca pina la noi”. Micul grup din virful muntelui spune ca nu tine nici Pastele si nici Craciunul. “Pentru noi Iisus e mereu viu si nu avem nevoie de citeva zile pe an ca sa ne amintim de asta. Noi tinem cont in fiecare zi de Mantuitor, nu ca oamenii de jos care s-au stricat si care il sarbatoresc pe Cel Viu doar de doua ori pe an. Iisus este mereu viu, in fiecare zi din viata fiecarui om”, spune unul dintre batrini.

“A deschis portile Iadului si a iesit Satana”

Toti povestesc acelasi lucru, ca ani de zile, nu s-a intimplat mare lucru, desi vocile din pestera se auzeau mereu. In vara trecuta, linistea satenilor a fost tulburata de prezenta aproape permanenta, a unui caine mare, negru, care le scotea culturile din radacina. “Al naibii cine, nu minca nimica, numa` sa strice mincarea la oameni. Le gaseam pe toate smulse din radacina si lasate la marginea brazdei, de parca ar fi fost scoase de mana de om”, povestesc oamenii, facandu-si cruce. Toti vedeau animalul, dar nimeni nu se putea apropia de el, pentru ca se repezea la oameni iar pe cainii care s-au repezit la el i-a sfisiat. Iar cind se adunau mai multi oameni cu ciomege, disparea printre copaci. I-au luat urma de mai multe ori si au ajuns pina la gura pesterii, dar zgomotele dinauntru, ce pareau ca se aud din pereti, i-au scos afara. Apoi a fost rindul animalelor din gospodarii. Unele au inceput sa nu se mai intoarca, desi de ani buni nu li se intimplase nimic. Nici de data asta oamenii nu au putut face nimic decit sa se roage. I-am intrebat ce cred ei ca se intimpla.

“Ce sa fie domnisorule, ca un zalud din neamu` nost a citit o pravila veche de care nu trebuia. El a crezut ca o sa aiba putere asupra oamenilor si duhurilor, dar se vede treaba ca a deschis portile Iadului si a iesit Satana”, relateaza nea Ioan Vararul, unchiul personajului. Cuprins de remuscari, barbatul vinovat a intrat in pestera stranie si nu a mai iesit. “S-a dus cu tot cu cartea aia veche, ca spunea ca stie cum sa opreasca Diavolul sa iasa. Dar tot la carte aia scria ca Diavolul va fi oprit doar prin jertfa de sange. Se vede treaba ca i-a fost dat sa moara pentru ispasirea greselilor lui si pentru mintuirea noastra”, continua unchiesul. E greu de afirmat cit de adevarat este, dar oamenii spun ca de cind barbatul a intrat in pestera, nu a mai aparut niciodata cainele negru.

Putul fara fund

Doi dintre tarani au mers cu mine sa-mi arate locul blestemat. Am ajuns acolo cu inima strinsa din cauza celor aflate. Poate si din cauza asta am avut impresia ca locul din preajma pesterii imi da o senzatie stranie. Aveam impresia ca ceva rau era acolo. Imediat dupa ce intri in pestera, in dreapta, este un fel de altar pe care oamenii aprind lumanari si se roaga ori de cite ori vin la pestera. Iar in interior am avut mereu impresia ca nu suntem singuri. La un moment dat, dupa circa 100 de metri parcursi la lumina lanternei, dinaintea noastra s-a cascat un put adinc. Nu am avut franghie si nici echipament adecvat sa cobor. In plus, nu stiam nimic despre structura geologica a locului si-mi era teama sa nu dau, in coborire, peste vreo punga de gaze care sa-mi fie fatala.

M-am multumit sa luminez cu lanterna, fara sa pot vedea fundul putului, iar lumina parea ca este inchitita de abis. Cei doi tovarasi ai mei mi-au spus ca acela e locul de trecere si ca nimeni din satul lor nu a coborit niciodata acolo: “Daca mosii nostri or zis ca acolo-i Poarta Iadului, apai asa ii!”. Am dat drumul unui pietroi mai greu si am ascultat atent, dar nu s-a auzit nici un zgomot. Asta insemna fie ca adincimea era enorma fie ca la capatul celalalt piatra cazuse pe ceva moale, care ii inabusise zgomotul. Sau poate ca ghizii mei aveau dreptate si jos era gura cascata a Satanei, care inghitea tot ce cadea pe acolo?... Nu as putea spune. Dar pot spune ca m-am simtit usurat in clipa in care am iesit de acolo.

La intoarcere, am vorbit cu unul dintre colaboratorii nostrii, specialist etnolog, care spunea ca denumirea catunului este o combinatie intre numele zeului suprem al dacilor (Zamolxis) si Mor (sau Mol, care inseamna tarimul mortilor). Si in clipa aceea am realizat importanta acelor oameni minunati, uitati pe virf de munte. Si nu m-am putut opri sa ma intreb cine va mai pazi acele locuri dupa ce ultimul dintre ei se va stinge?

Eliszar