Padurea nebuna

Dintotdeauna drumul Giurgiului a fost cea mai importanta poarta de intrare in }ara Romaneasca. Ostile turcesti care veneau sa prade la nord de Dunare foloseau drumul asta pentru a ajunge la Targoviste sau la Bucuresti, atunci cand capitala a fost mutata aici. Multe lupte s-au dat de-a lungul de-a lungul drumului si de multe ori s-au schimbat cei care il stapineau. In urma cu peste 400 de ani, la capatul sudic, mai exact, la Calugareni, se dadea una dintre cele mai importante lupte pe care romanii le-au purtat impotriva turcilor.

Numai Dumnezeu si Allah stiu cate suflete au pierit. Mlastina si padurea au fost atunci de ajutor ostasilor romani care au facut adevarate minuni de vitejie. In cinstea acelei biruinte, a fost inaltata o cruce imensa, spre aducere aminte atit urmasilor acelor luptatori cat si eventualilor navalitori. Sa stie toti, inca de la intrare, ca tara e locuita de oameni strasnici si cu iubiere de glie.Acum sa facem cu puterea mintii un salt peste timp. Multe s-au schimbat. Si locurile si oamenii. Fiecare a mai pierdut cate ceva. Din imensa padure de demult acum mai sunt doar ramasite, iar oamenii parca au uitat de timpurile de odinioara, cand libertatea era mai presus decat viata. Cu toate astea, locurile mai sunt bintuite de umbrele trecutului, bune sau rele, deopotriva, care nu-si mai gasesc drumul, ratacand intre doua lumi. Cine trece prin Calugareni, mai poate vedea batrinele cum stau in poarta imbracate in costume populare, mindre de portul lor si de mostenirea pe care au dus-o mai departe.

Padurea vie

Sunt zone in padurile calugarenilor care par vii si pe care localnicii le ocolesc cu grija. Fiecare zona are poveastea ei, legendele ei, intamplari care au facut-o renumita. Una se remarca mai mult, din cauza persistentei in timp a intamplarilor. Disparitii misterioase, aparitii fulgeratoare, sinucideri stranii, voci ciudate, iata numai cateva din cele ce se intampla in adincurile padurii de la Calugareni, in timpul transmisiunilor prin satelit si a zborurilor lunare.

Satenii povestesc ca dintotdeauna, padurea a fost vie. Radulescu Teodor, 46 de ani, spune: “De cand eram eu copil, imi povestea bunicul ca pe aici misuna lotrii cei de demult si turcii morti. Ce sa spun, multa vreme nu am crezut in asa ceva si credeam ca sunt doar basme ca sa nu ne ducem noi prin padure, sa ne ratacim. Dar odata mi s-a intamplat una si de atunci n-am mai luat in ris vorbele batrinilor.” Era in pramavara lui `68, cand avea varsta de 12 ani. Dupa o ploaie de dimineata, R.T. s-a dus prin padure sa culeaga melci.

La un moment dat padurea s-a intunecat brusc si a inceput o furtuna napraznica. “ Am cautat adapost si am ajuns intr-o poienita unde era un stejar mare, scorburos. Acolo m-am bagat si eu si-am asteptat sa treaca vijelia. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva. Vintul efectiv indoia copacii pana aproape de pamant si se auzea un suierat de-mi inghetase singele in vine. Nu stiu cat sa fi durat toate astea, poate un ceas, doua.” Cand a incetat ploaia, copilul a iesit din scorbura, dar apa acoperise pamantul si nu se mai vedea nici un fel de poteca. “La un moment dat, mi s-a parut ca aud tropot de cai. La noi toata lumea avea cai si m-am luat si eu dupa zgomot, crezind ca o sa ies la drum.” Dar de ce mergea, in fata tinarului nu aparea nimeni.

Doar tropotele nu incetau. Soarele apunea si intunericul se aseza peste padure. La un moment dat, deznadajduit, copilul s-a asezat pe o buturuga si a inceput sa plinga, speriat. Deodata i s-a parut ca aude zgomote puternice in apropierea sa. A ridicat privirea si la vreo 50 de metri de el a vazut un calaret imbracat cu niste pantaloni negri, strinsi pe corp si o camasa alba. Calaretul mai avea un suman negru, iar animalul era de culoare maro inchis. Dupa ce a privit cateva clipe spre copil, calaretul a intors calul si a plecat.

Baiatul s-a luat pe urmele lui. Din cand in cand, necunoscutul intorcea capul sa se convinga ca este urmat. Intr-un final copilul a ajuns la o poteca si a reusit sa iasa din padure, la drum umblat. Acasa a ajuns noaptea tirziu si cand le-a povestit alor sai nimeni nu a mai zis nimic. Doar a doua zi mama sa l-a dus la preot sa-i spuna din carte si sa alunge de la baiat raul. Niciodata nu a aflat domnul R. T. cine a fost straniul calaret care l-a ajutat sa nu se piarda in imensitatea padurii.

Amnezie sau teleportare?

La cateva case dincolo de scoala, este gospodaria unor batrinei foarte simpatici, care-si deapana amintirile oricui doresc sa le asculte. Nea Marin si-a avut si el intamplarile din tinerete. Si mai stie si altele, adevarate, aflate de la oameni al caror cuvint nu poate fi pus la indoiala. Are vorba dulce nea Marin si un vin bun, de tara, facut de el, “fara chimicale de tot felul, cum beti dumneavoastra, pe la oras.”

Un vin care lasa sloboda limba bautorilor si dezleaga sacul amintirilor. Nu-si mai aduce aminte exact anul. Stie doar ca totul s-a intamplat la putin timp dupa ce s-a casatorit. Cu o zi in urma fusese la Bucuresti cu caruta, sa vinda niste vin si niste fructe. Acum se intorcea si facuse un mic ocol sa vada ce mai era pe la vie. In padure s-a oprit sa lase calul sa pasca putin si el s-a tras la umbra copacilor, sa doarma. S-a trezit pe seara. Calul si caruta disparusera. A crezut ca hotii il lovisera si a plecat furios catre postul de Militie. Doar ca, imediat ce a iesit din padure, nu a mai recunoscut nimic.

”Aveam impresia ca m-am trezit in alta lume. Jur imprejurul meu erau numai munti falnici. Am avut un soc. La inceput am crezut ca visam si asteptam dintr-o clipa in alta sa ma trezesc. M-am lovit peste fata, dar ma durea. Si atunci mi-a trecut prin cap un gind negru. Am crezut ca murisem si ma trezisem direct pe lumea cealalta. L-am oprit pe pramul trecator si l-am intrebat unde suntem. Mi-a zis el atunci un nume, dar ciudat rau. Eram undeva, in zona Sighetului. M-am dus la Militie si le-am spus cum am ajuns acolo. S-au uitat la mine ciudat, m-au pus sa dau declaratie si apoi au verificat in sat la mine. Asa au aflat ca ai mei deja imi facusera pomenile. Descoperisera calul si caruta in padure de 8 zile si-au crezut ca ma omorise careva sa-mi ia banii. A urmat o ancheta cu rezultat neconcludent. S-a spus ca in urma unei lovituri imi pierdusem cunostinta si ca mi-am revenit brusc, dupa 8 zile. Mult timp s-au uitat oamenii la mine ca la un zalud.”

Numai sotia lui l-a crezut si i-a fost alaturi desi, initial si ea crezuse ca o parasise pentru alta femeie. Anii au trecut si daca nu ar mai trai batrina. mos Marin ar crede ca a fost doar in imaginatia lui. Dar marama rosie pe care i-a cumparat-o din tirg de la Viseu sta amintire ciudatei intamplari, cand, in timpul somnului, un taran din Calugareni a calatorit la cateva sute de kilometri de casa.

Poiana sinucigasilor

F. S. este proaspat pensionat si s-a retras la Calugareni in casa parintilor sai. Aproape toata viata si-a petrecut-o pe santiere, fiind inginer constructor. In urma cu 4 – 5 ani a simtit dorinta intoarcerii acasa. S-a saturat de zgomotele santierelor si isi doreste linistea de care n-a avut parte niciodata. Nu este genul de oameni care cred in stafii sau in alte existente supranaturale, dar trateaza cu respect superstitiile vecinilor sai.

“Oamenii spun ca cine intra in padure in ziua de Dragaica, nu prinde sfirsitul anului si se spinzura sau, in cel mai fericat caz, innebuneste. Cand m-am mutat eu aicea, aveam un vecin, baiat tinar si in putere, ca la 30 si ceva de ani. Nu l-am prins decat cateva zile, pentru ca intr-o seara l-au gasit spinzurat in apropiere de Vadul Oilor. Nu se stie ce l-a apucat, pentru ca nu se certase cu nimenea, nu avea dusmani, nu avea probleme. Lumea zice ca din cauza ielelor, care l-au prins in padure.”

Vadul Oilor nu este ceea ce pare. Apa nu mai curge de multa vreme pe aici. Cursul Neajlovului s-a schimbat de cateva ori pana acum, asa ca, Vadul este acum la cateva sute de metri buni de apa. Aici s-au inregistrat cele mai multe sinucideri. Se spune ca cei care trec in pragul serii pe aici sunt ademeniti de zinele padurii sau de alte duhuri negre, care ii fac sa se opreasca definitiv. Si mai vorbesc oamenii ca in noptile cu luna plina aici vin duhurile sinucigasilor si tin adunari, incercand sa gaseasca drumul catre lumina.

Dar Dumnezeu ii iarta cu greu pe cei care, nesocotindu-i vointa divina, si-au luat singuri viata, sfidindu-si creatorul. Putini sunt cei care se incumeta sa mai treaca pe la Vadul Oilor si de regula acestia sunt strainii, care nu cunosc legendele si care nu au a se teme de nimic. Poate ca locul si-ar merita mai curind numele de <Poiana sinucigasilor>, dar oamenii se tem sa schimbe ceva din ceea ce a fost lasat de inaintasi, de teama razbunarii mortilor. Poiana fara nume La mai putin de 3 kilometri de Vadul Oilor, curiosii pot gasi unul dintre cele mai stranii locuri din sudul Romaniei. Este <Poiana fara nume>, asa cum o stiu unii dintre calugareni, din ce in ce mai putini.

Poate ca nu se intinde mai mult de 2 – 3 sute de metri in lungime si mai putin de 200 in latime, dar renumele i-a facut dintotdeauna pe localnici sa o ocoleasca. Se spune ca aici si-a gasit sfirsitul ultimul vlastar al familiei Calomfireanu, boieri de vita veche, stapini ai locurilor, alaturi de lotrii de care se atasase, spre rusinea familiei lor si a intregii spite boieresti. Despre ultimul descendent al boierilor calomfireni se vorbea ca mama lui l-ar fi inchinat diavolului de la nastere. Evident, astfel de lucruri nu pot fi probate niciodata, dar romanii spun ca fara foc nu iese fum.

Oricum, ani de zile toate i-au mers din plin tinarului boier. Cu toate astea, ceva ii lipsea. Si in mod sigur nu banii. Ba, zvonurile mergeau pana acolo incat se afirma ca tinarul se alaturase unei bande de lotrii care jefuia tot ce intilnea in cale, iar aurul si bijuteriile le ascundeau in <Poiana fara nume>. Nimeni nu stia cata bogatie se adunase acolo. Totul s-a sfirsit in timpul rascoalei de la 1907, cand boierul a fugit din calea furiei taranilor. Daca a apucat sa dezgroape comoara sau nu, nu se stie, pentru ca de atunci nu a mai fost vazut. Se spunea ca in noaptea cu pricina, un foc imens a luminat cerul dinspre padure, dar a doua zi si in zilele urmatoare, oamenii nu au gasit nici o urma de foc sau de jar. Atunci au fost siguri ca focurile fusesera aprinse de duhurile rele deasupra comorilor furate de lotrii.

Eliszar