Omul care vorbea cu serpii

Batranul avea o pasiune ciudata. In bordeiul lui de pamant de la marginea satului, crestea serpi. Ce facea cu animalele alea fioroase, numai Dumnezeu unul poate sti. Lumea spunea ca vorbea cu ei. Poate ca nu era adevarat. Dar se stie ca niciodata nu iese fum fara foc. Oare ce sa-l fi facut pe Nea Andrei sa prefere prezenta cumplitelor lighioane in locul oamenilor? Bunicul spunea ca fata de care se indragostise pe vremuri Nea Andrei il parasise si se casatorise cu un bogatan. Stabilise nunta dupa ce se intorcea el din armata.

Doar ca, atunci cand a venit, fata nu mai era. Isi pierduse mintile. Iar mama sa, tiganca vrajitoare, o blestemase pe fata si pe toata familia ei, sa se transforme in taratoare. Daca asta s-a intamplat sau nu, asta nimeni nu stia. Dar... O intamplare din copilarie m-a facut sa-mi dau seama ca ea Andrei era ceva mai mult decat un om cu mintile ratacate. Era o zi caniculara de vara, iar noi eram cu totii la garla, pe malul Dambovitei, incercand sa ne racorim.

La un moment dat s-au auzit tipete de pe malul apei. Era o fatuca de 12 ani. Tipa ca o isterica si nu se misca din loc. Am privit mai atent si eu insumi am inlemnit. Cu miscari domoale, despica firul apei un sarpe imens, negru. Sa fi avut in jur de un metru si jumatate si gros ca pe mana. Catrina statea nemiscata si se uita cum imensul sarpe vine catre ea. Dupa ce a atins malul, lighioana s-a indreptat spre fata. Atunci s-a intamplat ceva fantastic. Poate din pura intamplare sau poate ca, in marea sa intelepciune, Dumnezeu ii condusese pasii, Nea Andrei era acolo. S-a dus spre sarpe suierand si pronuntand sunete ciudate. Iar sarpele s-a intors dinspre fata spre el. L-am vazut sprijinindu-se in coada si asteptam atacul. Dar omuletul firav nu s-a lasat intimidat. A continuat sa spuna vorbe ciudate si sa se apropie de sarpe in pasi ciudati, ca si cand ar fi executat un dans ritualic, cine stie de unde invatat. Nimeni nu mai scotea un sunet. Eram destul de aproape dar parca inghetasem. Nici acum nu stiu daca de frica sau din cauza cuvintelor ciudate ce oprisera sarpele in loc. Ne asteptam sa ia un lemn sa loveasca sarpele, dar nu a fost asa. Usor, parca cu grija sa nu vatame animalul, nea Andrei a apucat sarpele de sub cap si l-a privit in ochi, continuand sa-si insire vorbele fara rost. Doar la un moment dat, am avut impresia ca am auzit:

“Ti-am spus ca nu ai voie aici. De ce nu m-ai ascultat?”

Si-a continuat descantecul inca vreo cateva minute, dupa care a prins sarpele de mijloc si cu cea de a doua mana si a trecut Dambovita cu el prin vad, pe partea cealalta. Am rasuflat usurati, dar nu am mai reusit sa ne distram ca inainte. Ceva se intamplase. Si acel ceva plutea intre noi. Cand i-am povestit bunicului intamplarea a zis: “Aia a fost Smarandita, fata lui din tinerete.”

Eu nu am inteles mare lucru atunci. Si nici acum nu stiu cat am inteles. Pentru ca s-au dus mai bine de 25 de ani de atunci. Nu mi-am amintit decat atunci cand, aflandu-ma la o manastire din nordul Bucovinei, mi-a cazut in mana o carte in care monahii culesesera intamplari stranii. Si acolo am catat despre cultul sarpelui la unele triburi dacice. Despre preotii care vrajeau serpii si despre secretele acelor preoti, secrete transmise doar celor initiati. Si nu m-am putut opri sa nu gandesc ca poate, departe de a fi batranul nebun pe care-l credeam noi, nea Andrei sa fi fost ultimul descendent al vechilor preoti. Poate ca dumneavoastra, aveti acces la informatii pe care eu, ca simplu om nu le pot procura.

Acum cateva zile am vizitat-o pe bunica mea si am aflat o veste trista. Nea Andrei s-a stins. L-au gasit satenii a doua zi, mort in bordeiul lui de pamant. Poate lumea nu ar fi comentat evenimentul, dar alaturi de el, ca si cand ar fi fost prieteni pe viata, zacea un sarpe mort. Un sarpe mare si negru. Om si fiara, pareau tot una. Si nu m-am putut impiedica sa nu ma bucur, stiind ca batranul Andrei isi gasise linistea alaturi de Smarandita lui.

Pentru ca eram sigur ca blestemul fusese ridicat iar cele doua suflete se vor intalni in cer. Dumnezeu sa aiba mila de sufletele lor. ” Inchei, lasandu-va pe fiecare sa va formati parerile. Eu pot doar sa va spun ca exista, intr-adevar un sat Contesti, in judetul Dambovita, o casa de pamant la marginea satului pe care buruienile au napadit-o. Iar in cimitir, pe o cruce de lemn, o mana stangace a scris <Aici odihneste robul lui Dumnezeu, Andrei Fieraru, decedat la 11 iulie 2001>.

Eliszar