Fascinatia misterelor de altadata Cu numai vreo cinci kilometri inainte de barajul de la Vidraru, spre sosea coboara citeva trepte de beton, sustinute de o balustrada. Putini ar banui ca la capatul drumului vor gasi unul dintre cele mai bine aparate dintre misterele lui Dracula. Faima unor castele care au fost la moda, precum cel de la Bran sau de la Hunedoara, au coplesit mai modesta cetate de la Poenari. In primavara, unul dintre cei mai consecventi cautatori ai lui Dracula, legistul german - poreclit Dr. Worm, “doctorul Vierme” - care a colaborat cu National Geographic, a facut o expeditie la Poenari, transformind locul intr-un fel de Mecca al amatorilor de senzatii tari.

Ca Bram Stoker odinioara, Dr. Worm a lansat o noua moda, asa ca astazi treptele ivite in drum te cheama cu promisiuni misterioase. Este doar o capcana (a modernului Dracula!): dupa ce ai adunat, pas cu pas, un numar suficient de trepte, ajungi intr-un impas major: de la o anumita distanta incolo, nu-i drum nici inainte, nici inapoi. Cetatea Poenari, locul de refugiu al lui Vlad Tepes, ramane si azi o fortareata aproape inaccesibila

Ascunsa intre munti, de la barajul Vidraru mai la vale, batrana cetate Poenari, unul dintre marile mistere ale lui Vlad Tepes, isi tainuieste inca secretele, desi, mai nou, e scormonita caramida cu caramida de admiratorii modernului Dracula. In cautare de moroi viriti in pamant, spirite pitulate in iarba si risipa de singe in nopti de orgie, vanatorii de vampiri sint putin dezamagiti sa gaseasca, la capatul unui drum epuizant, doar citeva ruine roscate si tacute: zidurile care l-au aparat odinioara pe infricosatorul domn, aspru, dar, precum spune letopisetul, aparator de dreptate.

Turisti americani, cercetatori, ziaristi si oricare alt impatimit de mistere, cu totii trebuie sa plateasca tribut greu pentru a ajunge in fieful temutului domn: 1.450 de trepte de beton, care serpuiesc pe coasta si-ti scot sufletul in drumul pina la varf. La capat, canonit ca de demon, obosit si cu respiratia grea, vizitatorul este intimpinat de Pompiliu Stan, paznicul cetatii. Batranul respecta “patimile omului” si se lasa deranjat la orice ora de calatori in goana dupa vampiri si vrajitoare.

Prea multe din povesti nu crede, pentru ca urmasii lui Dracula sint oameni linistiti, se pare, la locul lor si cu frica de Dumnezeu. Nici unul nu da semne ca ar fi mostenit setea de singe a inaintasului lor legendar. Asa ca satele raman tacute si cuminti, iar povestile macabre nu tulbura linistea din regiune.

Vamile contelui insingerat

Dupa primele 500 de trepte apar primele semne stranii. Inima incepe sa bata mai repede si desi transpiratia poate cadea din abundenta pe fata turistului, pe sira spinarii se simt ciudati fiori ca de gheata. Sunt primele semne ca acolo exista entitati invizibile. Soldatii care pazesc barajul de la Vidraru spun ca noptile sunt cumplite.

“Prima noaspte cand am facut aici de garda, am crezut ca innebunesc. Ma avertizasera colegii mai vechi, dar am crezut ca isi bat joc de mine”, povesteste santinela intilnita aproape de jumatatea drumului. Spre varf, destul de tarziu cit sa simti adrenalina, dar suficient de aproape incit sa nu te apuce disperarea, peisajul incepe sa se diversifice si apare casuta micuta, facuta din lemne, locuinta cavalerului ramas paznic al acestei cetati, Pompiliu Stan.

Paznicul misterelor lui Dracula “Numai de vreo 33 de ani lucrez la cetate”, glumeste batranul, a carui conditie fizica este de invidiat, judecand ca in toate aceste zile a urcat si a coborit sistematic sirul nesfarsitelor trepte, un mic antrenament obligatoriu inaintea monotonelor zile de munca. Are 61 de ani si le-a fost gazda tuturor, incepand de la excursionisti pina la americani ciudati (care nu voiau sa conceapa in ruptul capului ca nu-i nici o creatura bautoare de singe in zona) sau ziaristi in cautare de senzational. Vin mai ales de la posturi straine de televiziune.

Unii vor sa prinda misterul, filmind la cele mai insolite ore, de la crepuscul pina la cele mai tirzii ore din noapte.

“Ei cauta vampiri, dar eu le spun foarte clar adevarul. Poenari este o cetate de aparare si refugiu a lui Vlad Tepes (1456-1462 - a doua domnie a lui Vlad Tepes). Tot materialul de constructie a fost scos de jos de la riu si dat din mina in mina pina la varf, iar caramida a fost adusa de la cetatea din satul Corbeni, comuna Poenari”.

Dupa ce treci de copacii pe care diversi indragostiti s-au gindit sa-i lase lui Dracula o marturie a trainicelor lor sentimente, apar cascada de caramizi rosii, care se revarsa din ziduri peste barele de metal moderne, si lampile ruginite care lumineaza la vreme de noapte. Putine au ramas in picioare, desi se vorbeste de o renovare anterioara. Poarta de intrare, trei turnuri de observatie si locuinta, cu trei foste camere (ne imaginam fala de odinioara, cand trei rinduri de camere erau cocotate pe trei niveluri). Langa casa, jos, pe stinca, se mai zareste fosta inchisoare si, langa celulele din caramida, se ghicesc contururile fostului bazin de apa.

Strangeau apa de ploaie, ca alta posibilitate nu aveau. Povestea cetatii este reala. Prinzand de veste ca Vlad era la ananghie, tirgovetii si boierii din Tirgoviste s-au rasculat impotriva domnitorului de drept, l-au prins si l-au ucis pe unul dintre fratii voievodului, Mihail. Moartea acelui Mihail a stat la baza cetatii Poenari. Pentru ca, revenind domnitorul pe tronul sau, intarit cu puteri externe, i-a prins nu doar pe capii acelei razvratiri si pe familiile lor, ci i-a arestat si pe localnicii care au privit supliciul printului fara sa intervina pentru eliberarea acestuia. Pe cei mai vinovati i-a tras in teapa chiar la mijlocul celor 1450 de trepte, ca sa stea marturie despre ce patesc tradatorii. Pe ceilalti, i-a ridicat cu tot cu familiile lor, copii, femei, batrani si i-a pus sa ridice cetatea in doar 2 saptamini.

Erau Sfintele Pasti, iar cetatea trebuia terminata in Duminica Tomei, a doua duminica dupa Pasti. Letopisetele spun ca sute de oameni au murit la Poienari si ca acolo au fost lasati sa putrezeasca, fara a fi ingropati si fara sa li se faca slujbe. Piatra a fost luata din raul din vale si data din mina in mina, pina sus, iar caramida a fost adusa dintr-o cetate vecina.

“Nu-i nici un vampir aici”

Am fi vrut sa stim cine a facut scarile si aflam ca Vlad urca muntii cu armasari, pe poteci de pamant batatorit. Nu a existat un drum pietruit sau vreo scara veche, treptele de acum fiind construite intr-o epoca trecuta, dar nu indepartata, respectiv in momentul restaurarii, care a durat din 1965 pina in 1972. Din pacate, restaurarea evocata nu se mai vede, fiind ea insasi unul dintre misterele locului. Pina in '72 au fost consolidate zidurile si puntea, apoi a fost construit drumul de acces, respectiv treptele si bara metalica de sprijin.

Azi, cetatea este deteriorata si-si asteapta eroii moderni, care sa-i redea stralucirea si dreptul la nemurire. In ciuda revoltei generale, Dracula ar putea fi salvatorul, avind in vedere ca lumea inca se incapatineaza sa-l caute.

“Noi ne ducem vietile mai departe, zi dupa zi, pe drumul pina la cetate. Greu, usor, trebuie sa urci, ca sa maninci o piine. Am lucrat pina in '72 la baraj si, dupa aceea, la cetate. Multe filme a facut strainii pe aici. M-am descurcat cu ei, ca am avut ghid. Ii intereseaza de toate. Cei mai multi au venit la mine acasa, i-am omenit, le-am dat sa guste tuica, desi ei se cam feresc, si le-am spus povesti. Si noaptea au venit uneori, de am mers sus si am filmat, in fond, daca vine omul, ce sa-i faci, trebuie sa-l ajuti, nu este deranj. Ca doar nu vin sa se plimbe, vin sa munceasca”, povesteste paznicul cetatii.

“Urc in fiecare dimineata pana in varf si in fiecare seara cobor in vale, merg acasa. Numai pe scari umblu, ca “motorasul” il am destul de bun, desi ma mai tulbura picioarele. Urmeaza o zi de singuratate, mai ales iarna, cand nu prea mai vin drumeti. Dar n-are de ce sa-mi fie urat, ca m-am invatat. Stau, ziua, mai citesc ziarul. Oricum, nu-i nici un vampir aici. Nici macar lighioane salbatice nu sunt”, mai spune batranul.

Tuneluri secrete sapate in munte Pompiliu Stan este din satul Arefu, care se intinde, pestrit, la poalele cetatii, locul in care Vlad a cautat odinioara sprijin si, pentru ca ai locului erau viteji si drepti, a gasit mereu alinare.

“La vremea aceea, Tepes era inconjurat de dusmani si probabil ca isi cauta locuri mai sigure. La poalele muntelui Albina locuia batrana Haresoaia, care avea sapte fii. Fiecare unul si unul. In vreme de restriste, Vlad s-a intors la cetatea proaspat renovata, dar turcii l-au dibuit si au dat semne ca ar veni dupa el. Cei sapte feciori si-au dat seama de aceasta nenorocire, i-au facut potcoave pentru cai, si le-au batut invers, inducand in eroare cu privire la sensul de mers. Vlad a reusit sa fuga. Legenda spune ca a gasit scaparea prin tuneluri secrete sapate prin munti, refugiindu-se la prietenii lui din Ardeal. Turcii au venit si l-au cautat degeaba. De la numele batranei Haresoaia provine numele Hares, asa este satul atestat. Mai tarziu, satul a devenit Arefu”, spune Eugenia Dobrin, invatatoare in Curtea de Arges, nascuta si crescuta in Arefu.

Tunelurile secrete au infierbintat imaginatia multora, dar, din pacate, nimeni nu stie de ele. Paznicul refuza sa creada ca ar exista.

“Nu-i nici un tunel secret. Exista legenda asta si multi au dorit sa stie mai multe. S-au facut sapaturi trei ani la rind, incepind din '74, dar nu au gasit nimic”, spune Pompiliu Stan. Tunelurile raman inca un mister. Se stie insa ca fiii Haresoaiei au fost rasplatiti de Vlad, care le-a dat toti muntii din jur, pana sus, la Bilea.

Plictisitorul Dracula

Cat despre Dracula, lumea a aflat de potlogariile sale abia dupa decembrie '89 si nu s-a lasat cine stie ce sedusa de poveste, in ciuda interesului pe care strainii par sa-l aiba pentru subiect. Elitele pacatuiesc, poate, prin incapatinarea cu care refuza povestile profitabile, iar oamenii de rind au vazut cu ochii lor ca vacile nu pierd laptele din senin, nimeni nu a fost muscat de git si nici morti intorsi de pe lumea cealalta nu i-au deranjat pina acum, prin urmare nu prea pleaca urechea la mituri moderne. 

Eliszar