Misterele din Valea Crucilor

Aninoasa, comuna crucilor

Putini au auzit de oamenii care planteaza cruci in afara cimitirului. Chiar si pentru cei din Tirgu-Jiu, totul nu are decit parfum de legenda gazetareasca. Totusi, abia ajuns la Aninoasa, te surprind icoanele puse pe garduri sau pe stilpii fintinilor. Facute parca in graba, din linii si culori nesigure, in cea mai mare parte icoanele o infatiseaza pe Sfanta Fecioara cu Pruncul in brate, dar si alti sfinti din calendarul crestin-ortodox. Pe cate un colt au insemnat cu negru cate un nume. De o parte si de alta a drumului, icoanele te insotesc pina in inima comunei.

Virgil Cercelaru este nu numai un daruit cadru didactic, dar oamenii il recomanda ca pe un bun cunoscator al obiceiurilor zonei. Si acesta vorbeste cu caldura despre dragostea pentru cultura a localnicilor. Fata profesorului, un om scund si tuns militareste, se lumineaza cand vorbeste despre oamenii locului si despre locurile si faptele de istorie ale zonei.

“Crucea de apa, crucea de punte si crucea de juramint”

Localnicii ridica din umeri nedumeriti cand ii intrebi despre icoanele si crucile raspindite prin sat. “La noi asa este de cand ne stim. Pai, da’ cum altfel?” Cand este ingropat vreun om, aici i se pune mai intai un stalp la capatii, atat cat sa se stie ca acolo odihneste cineva. Timp de sase saptamini, perioada in care sufletul celui dus se spune ca umbla pe cararile pe care a umblat o viata sau se odihneste pe banca pe care obisnuia raposatul sa-si traga sufletul, la capataiul celui dus intru cele sfinte este asezata crucea, dar pentru acesta este pomenit de alte trei cruci: una asezata la o fantana (“crucea de apa”), una la un podet (“crucea de punte”) si alta “crucea de juramint”, asezata la o incrucisare de drumuri.

Daca primele doua sunt puse ca sa cinsteasca viata celui care s-a dus si pentru a-i fi de primire atunci cand mai rataceste printre cei vii, cea de-a treia are un rost aparte. Are menirea de a-l dezlega pe raposat de juramintele facute cu voie sau fara de voie atit cat a fost pe pamant. Pentru a i se ierta necugetarea de fi indraznit sa se jure. “Atunci, la praznicul de 40 de zile, la noi este obiceiul sa se dea de pomana tot ce ii trebuia celui mort in viata de zi cu zi: pat, masa, scaune, lampa sau bec, haine, trusa de barbierit, daca era barbat... Tot ceea ce inseamna existentialism”, explica profesorul Cercelaru. “

Si mai este un obicei ca in Joia Pastelui sa se faca cate un foc mare pentru ca, atunci, spun oamenii, vin mortii sa se incalzeasca”.

Mortul neingrijit ajunge “moroi”

Pentru linistea sufletului celui proaspat mort, aici este obiceiul ca o femeie sa se duca in fiecare dimineata la mormant si sa-l tamaieze. “Femeia asta este una special aleasa, una care trebe’ sa fie curata la suflet, sa nu aiba barbat. Ea tine in casa un pahar de apa de unde se spune ca mortul vine si bea in fiecare seara”, povestesc oamenii. Sufletele celor neingrijiti risca sa se transforme in “moroi” si sa bintuie cunoscutii sau rudele. “Mai ales daca omul acela a fost unul dusmanos, negru la suflet”, precizeaza oamenii.
Nici unul dintre localnici nu se indoieste ca sufletul omului este nemuritor. Si, de aceea, traditia este pastrata cu sfintenie si transmisa de la cei batrani, fara ca nimeni sa o puna la indoiala sau sa se intrebe cum se face ca in alte parti obiceiul acesta al crucilor de juramant nu este cunoscut.

In locuri speciale, oamenii asaza crucile dupa randuiala strabuna ca intr-o armata de lemn. Pictate predominant in rosu, galben, verde si albastru, crucile poarta povara trecerii timpului adanc incrustata in lemn. Cuminti, acestea strajuie la trecerea peste cate un podet sau vizavi de biserica, iar oamenii spun ca nicaieri ca aici lumea nu este la fel de credincioasa: “Se opreste omul din drumul lui si face cate o cruce, mai spune cate o rugaciune”.

Iar crucile si icoanele sint prezente peste tot. Fantanile sunt cotropite de ele. Aproape ca nu exista gard pe langa care sa treci si sa nu vezi o icoana batuta in cuie in dreptul vreunui podet sau al unui izvor de apa. La intersectii, acolo unde nu au avut suficient loc, acestea au fost plantate in copaci. Una peste alta, puse intru pomenirea cuiva drag.

Salcamul - lemnul Diavolului

“Eu am avut serviciu. Lucram la mecanizare, da’ din saracie, din placere m-am apucat intr-o zi de facut cruci, pe langa serviciu. E un dar. Nu toata lumea poate sa le faca”, spune Badescu Ionel. Are 69 de ani si spune ca lumea prefera sa faca acum, pentru fantini, icoane in loc de cruci, dar spune despre acestea ca “au rostul de a duce credinta mai departe”. Este pastratorul unui intreg tezaur de obiceiuri legate de pictatul crucilor si icoanelor, despre cum se asaza ele, dar nu pare dispus sa le impartaseasca.

Tras de limba, abia dezvaluie ca pentru “crucea de punte” omul trebuie sa faca un podet pe care neaparat sa-l foloseasca. “Crucile se pot face din orice lemn, in afara de salcam, despre care se spune ca este lemnul Diavolului. De preferat este stejarul pentru ca tine mai mult”, explica Badescu Ionel.
“La orice mort, oricit de sarac ar fi, se respecta traditia si la noi se fac pomeni mari si frumoase pentru cinstirea parintilor. Asta ca recunostinta din parte mostenitorilor”, spune mesterul.

Eliszar