Minune de Craciun

Minune de Craciun

Era acolo in fiecare dimineata cand mergeam catre scoala. Toata lumea trecea pe langa el ca si cum nu l-ar fi vazut. Doar pe mine ma impresiona de fiecare data cand treceam pe acolo. Chiar daca era un cersetor, un om al strazii, nu cerea nimanui nimic. Statea in coltul aleii privind undeva departe. Avea ceva demn in privirea lui si parea mai bun decat toti cei care treceau pe langa el.

Rareori am vazut pe cineva sa-i dea ceva, bani sau mancare. Iar el primea de fiecare data, fara sa multumeasca respectivului. La inceput am crezut ca este un gest necivilizat, dar cu timpul mi-am dat seama ca era modul lui de a lupta impotriva saraciei: nu voia sa accepte ca este sarac. In sinea sa se considera tot un membru al societatii, al acelei societati care acum ii intorcea spatele. Dar gresea, pentru ca el era mai bun decat oricare dintre cei care il ignorau zilnic pe strada...

Cu timpul, langa el, isi facuse culcus un caine... un maidanez, la fel de comun ca si stapanul sau. Om si caine stateau in fiecare zi, unul langa celalalt, deopotriva de demni, fara sa ceara ceva cuiva, fara sa-si planga de mila. Iar el, omul, impartea intotdeauna mancarea cu cainele...

Mama imi dadea intotdeauna 2 sandwich-uri la mine, pentru pauzele de la scoala... sa am ce sa mananc. 8 ani de zile, din clasa I pana in clasa a VIII-a, am dat acele sandwich-uri batranului de la coltul strazii. Iar el le impartea mereu cu cainele. Uneori il auzeam spunandu-i animalului ca vor manca doar unul si ca pe celalalt il vor pastra pentru mai tarziu. Iar cainele parea ca il intelege. Ma uimea ca niciodata nu se repezea la mancare inainte sa-i spuna batranul ca poate manca. Nu am stiut niciodata cum il chema...

O data mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat pe batran: “Cum il cheama pe catel?”. A parut ca se gandeste un moment, incercand sa-si aduca aminte. Apoi s-a incruntat si s-a rastit catre mine: “Caine il cheama, cum sa-l cheme? Caine!”... Dupa care s-a intors sa il mangaie... Desi eram mica, am realizat ca animalul nu avea nici un nume.. si am mai realizat ca omul nu simtea nevoia sa ii dea un nume. Pentru el era suficient sa-l stie acolo, zi si noapte, pe furtuna sau pe soare... Era o comuniune bizara om-caine, cum nu mai vazusem si cum nu am mai vazut nici de atunci incoace...

Ani de zile practicam acelasi ritual: luam mancarea de acasa si o dadeam batranului iar el o impartea cu cainele sau. Uneori ii spuneam mamei sa-mi mai puna ceva in plus, ca mi-e foame – ii spuneam ca am sport si ca dupa sport mi se face foame. Iar mama se bucura cand ii ceream de mancare in plus, pentru ca, avea ea impresia, ca sunt in crestere.

Nu voi uita niciodata Craciunul din clasa a V-a. Luasem vacanta si treceam mai rar pe drumul de catre scoala. Dar ori de cate ori puteam, luam ceva din frigider si ma duceam sa le dau de mancare batranului si cainelui sau. Intr-una din zile, era chiar ajun de Craciun, cand am ajuns, am vazut ca batranul era singur. L-am intrebat unde este cainele lui. M-a privit in ochi si ochii lui s-au umplut de lacrimi. Nu a fost in stare sa spuna nimic. Doar lacrimile ii siroiau pe obraz si aproape ca inghetau pana sa ajunga pe barbie. Am inceput sa plang si eu, parca simtindu-i durerea din suflet. “Lasa, tataie, ca la noapte este Craciunul si poti sa-l rogi pe Mos Craciun sa ti-l aduca iar”. Asta era in mintea mea de copil...

Imaginea lui Mos Craciun nu fusese distorsionata de cei din jur. Desi aveam 11 ani, credeam cu putere in Mos Craciun, acel batranel cumsecade care iti aduce daruri multe, jocuri si jucarii. Si credeam ca si oamenii mari il puteau ruga sa le aduca ceea ce vor.... Am plecat spre casa. La un moment dat m-am intors. Batranul pusese o jumatate de sandwich langa el, cum facea de obicei. Apoi s-a aplecat si parea ca mangaie pe cap un caine nevazut. Am plecat mai departe si cred ca ala a fost Craciunul meu cel mai trist: ma gandeam mereu la batranul care-si pierduse cainele... Ma gandeam cu tristete si cu speranta, deopotriva, crezand ca Mos Craciun ii va uni din nou...

Apoi au mai trecut cativa ani. Eram in clasa a VIII-a. Zi de zi continuam acelasi ritual: eu ii lasam mancarea batranului, iar el punea jumatate din ea jos, langa el. La 14 ani, cand deja nu mai credeam in Mos Craciun, mi-a fost dat sa traiesc o minune extraordinara...

Era pe 25 decembrie, dimineata. Le spusesem alor mei ca ma duc la colindat. Si luasem cate ceva de mancare. Apoi am alergat intr-un suflet la batranul meu. I-am dat tot ce pregatisem iar el a luat jumatate din mancare si a pus-o langa el. L-am privit in ochi ca pe un nebun: nu intelegeam... daca animalul era mort, de ce sa iroseasca atata mancare cand el nu avea de nici unele?!

Dar privirea pe care mi-a intors-o batranul a fost una cu adevarat fericita. Cand nu ma mai asteptam, mi-a spus: “Aseara Mos Craciun mi-a adus un cadou special, draga mea. A vazut cat de dor imi era de catelul meu si mi l-a adus iar”. Si mi-a aratat locul gol de langa el. L-am privit nedumerita si tematoare, stiind ca batranetea ii joaca feste. Am plecat usor. Dupa cativa metri m-am intors ca sa ii urez “Craciun fericit”. Iar in acel moment am trait magia sarbatorilor de iarna: mancarea pe care batranul o pusese langa el, disparuse in intregime. Lacrimi de bucurie mi-au inundat obrajii si mi-am dat seama ca Mos Craciun exista...

Acum am 32 de ani... Batranul a murit de mult... Dar ceea ce am trait atunci nu voi uita niciodata. Asa ca, in fiecare an, in ziua de Craciun, pregatesc 2 sandwich-uri cu ce am mai bun. Iau masina, pentru ca locuiesc in celalalt capat al Bucurestiului si ma duc pe vechiul drum catre scoala. Multe s-au schimbat intre timp pe acolo. Dar eu stiu locul in care batranul a stat ani de zile. Cobor si pun mancarea jos, fara sa-mi pese daca lumea se uita la mine ciudat sau nu. Ma indepartez cativa pasi, apoi ma intorc. Si mereu se intampla acelasi lucru: mancarea dispare ca si cum nu ar fi existat vreodata. Atunci ma bucur asa cum ma bucuram in copilarie... pentru ca stiu ca ei doi, batranul si cainele, s-au regasit undeva, in lumea nevazuta, cu ajutorul magiei de Craciun.

Laurentiu Ianculescu

Alte articole care te-ar putea interesa:

Cand s-a sarbatorit pentru prima data Craciunul

Sarbatori de iarna: noaptea lupilor

Sarbatori de iarna: taina cadourilor de Craciun

Tu stii ce sa daruiesti persoanei iubite?!

Ce nu stiati despre Craciun

Secretul traditiei bune in familie

Poveste adevarata cu Mos Craciun

Cadou pentru un Craciun Ratat

Craciun pentru Eternitate