Chipul straniu din munte

Daca lucrezi in armata sau politie ai dreptul sa alegi ce fond de pensii doresti.

In vara lui `92 ma gaseam, de aproape o luna de zile, pe munte, cu fratele meu mai mare si un grup de geodezi si speologi, colegi de-ai lui. La vremea respectiva nu prea ma interesa nimic. Aveam 20 de ani si o mare lipsa de interes pentru ce se petrecea in jurul meu. Voiam doar sa ma distrez. Asta urmaream si atunci. Nu ma interesa ce cauta acel grup pe munte si nici ce discutau ore in sir, de dimineata pana seara. Nu ma interesau nici manuscrisele lor, cautate si descoperite de-a lungul mai multor generatii. Nu ma interesa nici de ce grupul din care facea parte fratele meu se numea Aras si nici nu credeam povestile cum ca ar fi fost intemeiat inca de pe vremea dacilor cu un anumit scop. Nici acum nu pot sa imi explic ce s-a intamplat in noaptea aceea cu mine...

Era la jumatatea lunii august. Fusese o zi plictisitoare, dupa mine, dar ei erau fericiti. Reusisera sa descifreze un text vechi si sa traseze un drum prin una din pesterile Carpatilor. Un traseu care nu poate fi descoperit de cei care vin doar ca sa viziteze pestera respectiva. Urmau ca, a doua zi, bine echipati, sa mearga sa vada legenda la fata locului. Cand toti pregateau masa, m-am strecurat intr-unul din corturi si am luat harta. Faceau totul aproape fara sa ma gandesc. O vointa mai puternica decat a mea imi coordona miscarile. Am luat un tarnacop, o lanterna si o franghie si am plecat, prin intuneric, pe drumul care ducea la pestera.

Ajuns aici, am urmat traseul marcat pe harta din mana mea. Am trecut de zona turistica si am ajuns la zona lacurilor, cum era denumita. Fara sa ma pot opri, am intrat in apa. Apa era destul de rece si-mi ajungea pana la mijlocul coapselor. Pe masura ce inaintam apa devenea mai adanca dar si mai calda. Imi ajunsese pana la gat.

Voiam sa ma opresc, dar glasul din mine imi poruncea sa merg mai departe. Am mers cateva zeci de metri, dupa care apa a inceput sa scada. Cand m-am oprit la punctul marcat pe harta eram intr-o apa inchisa la culoare, aproape neagra. Ma uitam la harta si am inceput sa tremur. Urmatorii 5 metri erau marcati sub apa. Am crezut ca totul este o prostie. Ca ma voi ineca acolo, pentru ca de oprit nu puteam sa ma opresc. Atunci am simtit o caldura puternica in mine si glasul mi-a soptit ca totul o sa fie bine. Am legat tarnacopul de franghie si am strecurat harta intr-un buzunar impermeabil al combinezonului meu. Am tras aer in piept si m-am lasat in jos pana acolo unde am simtit ca spatiul se largeste.

Lanterna nu ma ajuta cu nimic in intunericul acela de smoala. Ma impingeam in perete catre inainte pana cand, nemaiputand rezista fara aer, am mai zvacnit o data inainte de a ma ridica brusc pe verticala. Si ciudat lucru, acolo unde ma asteptam sa ma lovesc de perete, am simtit gol. M-am ridicat in picioare si am incercat sa privesc in jur. Eram aproape de marginea unui lac subteran. Mai ciudat era faptul ca intunericul nu mai era asa de intens. Am scos harta si am pornit mai departe. Cred ca am mers mai bine de 600 de metri pana la urmatorul punc marcat. De data asta era mai dificil, intrandul parea sa se afle undeva la circa 3,5 - 4 metri inaltime. Am urcat si, intr-o pozitie aproape icomoda, am inceput sa lovesc peretele cu tarnacopul. In clipa in care am dat prima lovitura, un strigat infiorator a cutremurat peretii pesterii. De frica am transpirat instantaneu. Cu toate acestea, glasul imi poruncea sa sap fara teama... Nu stiu daca a durat doua sau trei ore pana cand am reusit sa indepartez un strat de aproape 50 de centimetri de depuneri calcaroase.

Eram frant de oboseala, de-abia ma mai miscam cand tarnacopul a lovit in gol. Am marit deschizatura pana m-am putut strecura, aproape culcat, intr-un fel de coridor ingust. Ma asteptam sa merg mult in pozitia asta dar dupa cativa metri culoarul a inceput sa se mareasca. Acum mergeam in picioare si priveam uimit in lungul unui tunel care avea o forma perfect dreptunghiulara. La capatul tunelului se vedea un fel de lumina verde.

Am inaintat si, in clipa in care am pasit in noul intrand am auzit, de data asta foarte aproape de mine, acelasi strigat fioros, venit parca de dincolo de timp. Am ramas fascinat de ce era in jurul meu. Ma aflam intr-o sala aproape sferica, unde peretii reflectau acea lumina verde pe care o vazusem initial. Sala avea un diametru de circa 30 de metri iar in mijloc era un fel de altar de unde, un chip cioplit dintr-un fel de cristal verde, ma privea de sub caciula de lana pe care mesterul creator i-o pusese sa-l fereasca, probabil, de frigul din pestera. M-am apropiat de altar si am pus mana pe fruntea acelui chip.

Am simtit o strafulgerare in palma si, prin fata ochilor au inceput sa mi se perinde imagini pe care nu le vazusem niciodata. Retraiam lupte. Eram participant pasiv la un razboi galactic, puteam vedea cum rebelii fusesera infranti si urmariti prin Univers. Apoi, dintr-o data, vedeam o planeta mica, plina de verdeata, aproape nelocuita. O planeta albastra unde ultimii supravietuitori isi gasisera scaparea. Vedeam cum, rand pe rand, acestia parasisera viata, apoi, parasisera chiar planeta si-si reocupara locul lor in Univers. Lacrimi imi curgeau fara voia mea pe obraz. Ma simteam pustiit, ca un copil ramas orfan. In clipa aceea, deasupra altarului a aparut imaginea unui barbat, a unui luptator. Privirea lui senina s-a oprit asupra mea si glasul lui a rostit cuvinte dintr-o limba pe care nu o stiam. O limba ciudata. Dar si mai ciudat era faptul ca intelegeam ceea ce imi spunea.

Mie si celui a carui vointa ma purtase pana acolo. Imi spunea sa stau linistit ca nu am fost parasiti, ca ei vegheaza asupra noastra si ca ne vor lua la timpul potrivit. Nu intelegeam nimic. Nu stiam nici de ce vreau sa plec cu ei, nu stiam nici macar cine erau ei si nici cine eram eu.

“Voi sunteti copiii nostri. Ati ramas aici ca sa invatati Legea Universului. Cand veti sti sa infruntati moartea la granita ei cu viata, cand veti invata sa iubiti cu adevarat, atunci noi va vom lua acolo unde este locul vostru. Atunci noi vom reveni. Acum du-te copile si urmeaza-ti destinul. Si nu uita, noi suntem langa tine“.

Atat imi mai aduc aminte, pentru ca in secunda urmatoare am cazut la pamant. Nu stiu cat am zacut acolo. M-au trezit niste zgomote. Era fratele meu si prietenii lui care ma cautau. Cand au ajuns la mine eram plin de zgarieturi si de rani deschise pe tot corpul. Cu toate astea nu ma durea nimic. Au inceput sa tipe la mine si sa ma zguduie, sa-mi spuna ca sunt un rasfatat si un inconstient. Le-am spus doar:

“Am fost acolo. Nu-i mai cautati. Cand va veni vremea, atunci ei vor reveni“.

S-a lasat o liniste mormantala. Nimeni nu a mai intrebat nimic. Nici macar unde disparuse harta cu care plecasem... Nici acum, dupa 10 ani, nu sunt convins ca ceea ce am trait s-a intamplat in realitate si nu a fost doar efectul gandurilor unui tanar de 20 de ani.

Eliszar