Blestemul apei

Daca lucrezi in armata sau politie ai dreptul sa alegi ce fond de pensii doresti.

Blestemul apei

Locul unde a inceput Apocalipsa Apei

Fiecare popor, fiecare semintie, traieste dupa anumite legi. Unele sunt scrise si sunt legi ale oamenilor, mai mult sau mai putin drepte, dar fara de care haosul ar cuprinde intreaga omenire. Iar alte legi sunt cele nescrise, cele pastrate din strabuni ca mostenire spirituala de catre fiecare natiune. Si uneori, in anumite imprejurari, legile nescrise sunt mai puternice decat cele ale oamenilor. E greu de spus daca e bine sa ne lasam condusi de traditie, de datini, dar se stie faptul ca nu ne putem nega propria identitate, cea data de mosii si stramosii lor, la trecerea lor pe acest pamant. Apa este lichidul vital, cel care da viata si poate ucide, deopotriva. Poate fi binecuvintare si blestem, in acelasi timp.

Nu exista nici un corp viu care sa nu contina apa. Putem spune ca apa este viata insasi. Iar daca ne-am nascut intr-o zona in care nu lipsesc riurile, izvoarele, in care ploua regulat, suntem invatati sa nu mai privim cu respect picaturile de apa. Dar nu acelasi lucru se petrece intr-o zona secetoasa, in care stapan al pamanturilor este soarele, iar praful drumului este purtat din loc in loc de vint, colbuind hainele putinilor calatori. Satul pare parasit, iar imaginea dezolanta a sa este accentuata de cumpenele fintinilor secate de multa vreme si care seamana foarte mult cu o spinzuratoare: cite una pentru fiecare suflet ratacit pe acele meleaguri, scirtiind sinistru cu lanturile lor ruginite de vreme. Asa arata Dealul Negru, putin dupa Pitesti, locul in care apa se procura cu greu si de la mare distanta, locul in care a inceput Apocalipsa Apei. Dealul Negru, nume predestinat, simbolizind moartea in vremuri indepartate, moartea care nu este altceva decat eliberarea sufletelor incarcerate in aceste trupuri pacatoase.

Si totusi exista oameni mai tari ca moartea. Aici, la Uda de Sus, exista oameni care sfideaza moartea si seceta. De ce o fac? Poate ca asta e Destinul lor sau poate, pur si simplu, nascuti dintr-un neam de luptatori, refuza sa se incline in fata Destinului nemilos. Nimeni nu pare sa-si mai aduca aminte de blestemul care s-a abatut asupra satului. Unii spun ca relele vin de demult, de la sfirsitul secolului trecut, cand un boier, pe timp de seceta, a refuzat sa le dea taranilor de pe mosia sa apa. Altii spun ca blestemul a cazut pe sat din cauza unei femei care si-a lasat fiica sa moara de sete. Fara sa tragem nici un fel de concluzie, am incercat sa punem cap la cap amintirile si legendele. Mai intai ne-am oprit la o casa construita in stil vechi, cu acoperisul tuguiat, din tigla rosie care parca se inalta spre cer invocand cine stie ce putere primordiala, de mult uitata. Pe prispa ne-a intimpanat un batranel uitat de vreme, care pare sa fi existat dintotdeauna, cu o palarie de paie pe cap si o camasa din pinza de in tesuta la razboi de cine stie ce batrana care a pastrat mestesugul de la bunica sa, care-l stia si ea de la mama si bunica ei.

Il cheama Stefan Lungu, dar oamenii ii spun “Nea Stefu” si are 75 de ani. S-a nascut in sat si aici are de gind sa-si traiasca si ultimle zile din viata. Nu mai are mostenitori si probabil ca primaria, asa saraca cum este, o sa-l ingroape si pe el ca pe multi altii. Daca stie de ce nu e apa in sat? Sigur ca da.

“Stiu de la ai` batrani. Satul nostru a fost intemeiat pe la 1780. Se zice ca de o mana de ostasi munteni cu familiile lor, care au fugit la schimbarea de domnie, de teama de a nu fi omoriti. Pe atunci satul avea apa multa, nu trebuia sa mergem kilometri intregi doar pentru o galeata doua cu apa. Si toate or mers fain citeva generatii, pana cand, odata, intr-o vara secetoasa, a venit sa se aseze aici un ardelean cu familia lui, sa intemeieze gospodarie. Dar oamenii se inraisera din cauza secetei, nu l-au primit si l-au alungat cu pietre. Una din pietre l-a lovit pe copilul cel mai mic al ardeleanului si a murit copilul. Iar mama sa a blestemat satul cu toti cei care-l locuiau. Apoi l-au ingropat pe ala micu si au plecat mai departe. Iar pe mormantul copilului nevinovat a crescut o pluta care si astazi mai exista. Si de atunci au secat puturile oamenilor si s-a retras apa la mare adancime, sub pamant.“

Degeaba au incercat sa-i ajute pe locuitori boierii vecini de sat sau chiar domnitorii, construind diverse puturi si lacuri pentru colecatrea apei de ploaie. Chiar daca ploua si se aduna apa multa, in citeva zile seca totul. Ultimul care a construit bazine pentru apa a fost principele Carol. Dar si bazinele lui, sunt goale si tinjesc dupa lichidul vital. De ce mai stau oamenii in sat si nu renunta la saracie? Asta nu stie sa o spuna. Crede ca face parte din blestem. Are si el povestea lui trista ce se leaga de sat. Sotia sa, Vasilica, a murit... inecata. Era in vara lui 1975, anul cand in toata tara au fost unele dintre cele mai catastrofale inundatii. In Uda de Sus plouase ceva mai mult ca de obicei. Vasilica se intorcea seara de la cimp. Taiase niste lucerna si o aducea in caruta, acasa. La un moment dat, din cauza unui tunet, calul s-a speriat si a luat-o la fuga, trintind femeia din caruta. Destinul a vrut ca Vasilica sa cada cu fata in jos intr-o balta de la marginea satului si sa nu se mai ridice.

“A murit inecata in ziua de 24 iunie, de Dragaica. Am gasit-o a doua zi, dar era prea tarziu. A ajuns-o si pe ea blestemul ca pe multi din satu` asta...”.

Si ne mai spune ceva batranul inainte de plecare. Ne spune ca exista oameni care fac afaceri cu apa. Cisterne intregi vindute cu 3.000 de lei galeata sau apa pentru gradina, vinduta cu 1.000 de lei galeata.

“Si atunci cum sa ne mai rabde Sfintul Dumnezeu pe acest pamant? Cand si pe apa am pus taxa?...”

Plecam si-l lasam pe nea Stefu singur cu batranetea lui si cu amintirile lui, singurele care-i mai mai alina tristetea... Ne oprim, citeva case mai departe, la domnul Octavian Georgescu. Dumnealui nu e de aici. A fost invatator si ...” in timpul liber arheolog amator...” dupa cum ne spune. S–a mutat aici in urma cu 7 ani, dupa ce s-a pensionat. De ce aici, unde seceta este la ea acasa? Pentru ca doreste sa descopere secretul dealului de la Uda de Sus. Domnia sa este convins ca acolo s-a aflat, in urma cu vreo 3.000 de ani un templu dacic. Pana acum a reusit sa descopere doar citeva drahme grecesti din secolul al V-lea i. H. si niste cioburi de ceramica neagra si rosie de provenienta greceasca. Domnul G. nu vrea sa se laude cu descoperirea sa ci doreste sa stabileasca cum anume a ajuns acea ceramica intr-o zona considerata sfinta de catre localnici:

“... cum e posibil ca acea ceramica sa fi ajuns pana aici, cand negustorii greci abia obtineau, cu mare greutate, consimtamintul sefilor tribali sa treaca peste pamanturile pe care ei le stapaneau? Si ce anume cautam amforele grecesti intr-un lacas de cult dacic?...Exista undeva pe coasta vestica a dealului o zona unde se povesteste ca a fost, pe vremuri, locuinta unei vrajitoare care putea sa coboare in fundul Iadului. Eu sunt convins ca acea femeie cobora in vechiul templu, dar nimeni nu-si mai aduce aminte unde era coliba ei si oamenii de pe aici sunt superstitiosi. Zic ca inainte de moarte, vrajitoarea i-a avertizat sa nu mai calce prin locurile alea ca altfel vor fi mincati de diavolii care pazesc intrarea in Infern...”

Personal, dumnealui nu crede in blesteme si e convins ca astea se nasc doar din ignoranta oamenilor si din lipsa lor de cultura.

“Cand am venit eu in sat, vecinii mei spuneau ca in sat nu se mai gaseste apa de cand o femeie si-a lasat fiica sa moara de sete. Si asta din cauza ca fata a indraznit sa-i dea o cana cu apa unui barbat care in tineretea sa preferase o alta femeie in locul mamei tinerei. Razbunarea a mers pana acolo incat fiica a fost inchisa de propria sa mama in beci si lasata sa moara de sete si de foame. Satenilor care intrebau de fata le spunea ca s-a casatorit cu un tanar din alt sat si ca a plecat...”.

Pacatul matern a fost descoperit abia intr-o zi cand un foc izbucnit din senin a ars peretii beciului si a dat la iveala ramasitele fetei. Dar era prea tarziu. Degeaba a fost luata si intemnitata mama ucigasa, raul fusese facut... Si ca sa se inchida cercul legendelor despre lipsa apei, in sat mai exista o opinie privitoare la asta. Una ciudata rau de tot dar la fel de plauzibila ca oricare din cele anterioare. Ea apartine unui inginer in virsta de 47 de ani, pensionat medical, Pavel Rusu, care crede, nici mai mult nici mai putin, ca sub dealul de la Uda exista o baza subterana secreta a ... extraterestrilor. Iar opinia sa se bazeaza pe anumite fapte si intamplari din trecutul acestui sat, dintre care unele au fost notate de dascalii si preotii care s-au perindat prin Uda de-a lungul a 200 si ceva de ani.

“Uitati ce scrie preotul Vasile in 1846... .”

Si ne mai arata domnul Pavel inca doua insemnari, una din perioada primului razboi mondial si alta din anii `60, cand un dascal de tara scria ca uneori, noaptea, pe deal se vad tot felul de luminite ciudate. “Am facut si masuratori acum 7 ani. A venit un fost coleg de-al meu de facultate care lucreaza la Magurele, cu aparatura speciala si am facut masuratori pe deal. Dar semnalul s-a intors dupa 36 de metri ca si cum s-a lovit de un de fier impenetrabil, dincolo de care nu a putut penetra. Sunt convins ca acolo, jos, exista ceva. Din cauza asta nici nu sunt ape la suprafata ci sunt deviate sau la adincime foarte mare. Intr-o zi o sa demonstrez ca aici, sub dealul de la Uda, este o baza secreta...” Il lasam pe domnul Pavel si plecam. Pe drum mai privim o data casele pe care le lasam in urma. Ca un facut, nori negrii s-au strins deasupra satului. Dar in mod sigur nu va ploua. Nu la Uda de Sus. Acolo, locul e blestemat de vechii zei si de Dumnezeu, deopotriva. Sa ne rugam pentru ei...

Eliszar